Andreea Florescu - Pietrari, Vâlcea

Salut! Sunt Andreea Florescu, o tânără în vârstă de 22 de ani, născută și crescută pe meleaguri oltenești, în comuna Pietrari, județul Vâlcea. La momentul actual sunt masterandă la UBB, Cluj-Napoca și lucrător de tineret în universul Erasmus+. Vreau să descopăr lumea și îmi place să spun despre mine că sunt „romândră”, exact cum reiese din fragmentul următor al articolului „Fata Româncă”, din Albina Carpaților, 1877: „Fata româncă înainte de toate este frumoasă, atât în ceea ce privește trupul, cât și în ceea ce privește spiritul. (…) Fata româncă pare că e făcută pentru a fermeca, pentru a-ți lua ochii, pentru a-ți fura inima. În toate situațiile de viață ea are ceva care te încântă. (…) Nu poți să o compari decât cu acele fete măestre din poveste.”  

Acasă la Origini mi-a ieșit în cale într-un moment în care ia și costumul tradițional nu-mi erau deloc străine, însă abia atunci începeam să le admir, și mai mult, să le înțeleg bagajul cultural pe care l-au transmis de-a lungul timpului; aveam 20 de ani și metamorfoza abia începea.  M-am împrietenit cu straiele populare din timpul școlii, însă cea mai mare inspirație a venit de la doamna bibliotecară, doamna Crina Popescu. Dumneaei a insuflat tuturor biblio-voluntarilor dragostea pentru frumos, pentru înalt, lumină și bucurie și prețuiesc faptul că de 8 ani de zile biblioteca este cea de-a doua mea casă. Bineînțeles, tot datorită doamnei bibliotecare m-am întors și acasă la origini. In extenso, acest moment a venit în completarea parcursului meu de a învăța înfloriturile cu acul; cu o incredibilă iscusință, doamna Crina Popescu m-a ajutat să pătrund în arta transpunerii vieții, cu toate formele ei, pe pânză. 

În dimineața zilei în care urma să aibă loc ședința foto, eram o fată româncă „cu bujori în obrăjori”, fiindcă eram entuziasmată și emoționată. Aveam să mă întorc de-a dreptul înapoi la origini, tocmai pentru că puneam pe mine o ie din colecția Nicolae Popescu – Rebus, iar fusta și catrințele făceau parte din zestrea doamnei bibliotecare. Ce însemna asta? Purtam istorie și timpul avea răbdare cu mine, cu noi. Era despre universul oltenesc cusut, despre măiestria identității românești, despre vremuri demult apuse. Mai mult, era despre mine, vrăjită de intensitatea clipei și a veșniciei pe care o purtam, din pricina faptului că în familia mea nu s-au mai păstrat asemenea moșteniri.

Dorind să împărtășesc încântarea momentului, am deschis și eu o campanie de strângere de fonduri, pentru că îmi doream să transmit că astfel de acțiuni necesită resurse și un efort comun. Ne ținem toți ca într-o horă de mână și urmăm armonia pașilor care ne definesc identitatea.

Tot printr-o strângere de mână, aflată sub semnul unității, am reușit să dăm un suflu nou lăzilor de zestre ale satului. Biblioteca devenea cel mai viu punct al comunității și reușeam în felul acesta să scoatem la lumină viața cusută pe ia românească, cât și poveștile și amintirile adunate de-a lungul generațiilor. De aici a luat naștere proiectul nostru de suflet „Zestrea Domnițelor”…

Și totul avea să înceapă într-o dimineață de vară, cu o ie și-o floare-n păr.